Nu o putem spune suficient: toate gusturile (rele) sunt în natură. Astfel, există atât de multe păreri, cât sunt ființe umane, dacă au curajul să le accepte.
Critica încrucișată a lui Le Diable, tot timpul
Așa au făcut astăzi doi membri ai redacției Mademoisell: după ce au fost evacuați intelectual pe rețelele de socializare, au decis să-și extindă cearta cinefilă asupra revistei.
O dezbatere aprinsă în care puteți participa la comentarii.
Voi deschide personal festivitățile, apoi colegul meu Alix Martineau, care oficiază în mod regulat în coloanele de cinema / serie, își va etala toată reaua-credință.
Diavolul, tot timpul, un thriller gotic suav
Ca reamintire, The Devil, All the Time este un film al lui Antonio Campos adaptat din romanul noir de Donald Ray Pollock care are loc în Knockemstiff, Ohio.
Confruntat cu soția sa pe moarte, un bărbat disperat, Willard Russell, încearcă totul pentru toate, în timp ce se dedică trupului și sufletului religiei.
Rugăciunile sale vor deveni treptat înrudite cu sacrificiile pe care Arvin, fiul cuplului, le va plăti pentru toată viața ...
O punere în scenă puternică
În ciuda glumelor rele, The Devil, tot timpul, produs de un Jake Gyllenhaall care face cu siguranță întotdeauna alegerile corecte (ne amintim în mod deosebit de sublimul The Sister Brothers sau de ceațul dușman), în toate masca mare thriller.
Cu excepția poate că nu este ostentativ în punerea în scenă. Cu toate acestea, ostentativul, marele-guignolesque, flatează de obicei ochiul celui care caută să se distreze tare și rapid.
Dacă sunteți unul dintre acești consumatori, mergeți pe drumul vostru, ca foarte gotic Le Diable, își găsește tot timpul interesul pentru limbajul său suav, dar fatal , ca un ultim sărut francez înaintea eșafodului.
Cu excepția câtorva elemente sângeroase (câinele, șurubelnița), care sunt mai mult faptele autorului decât ale regizorului, filmul scapă de efectele bățului și se concentrează asupra esențialului: perversiunea personajelor.
Diavolul evidențiază în permanență defectele unei Americi cu privire înapoi, datorită în special, așa cum subliniază revista ascuțită cinefilă TroisCouleurs, „un ton tragic și amurg care amintește de cel al lui Sang pour cântat de frații Coen. ".
Camera se mișcă liniștit de la față la față, uneori surprinzând nebunia lor pioasă, alteori lejeritatea acestor bărbați care pervertesc Midwest-ul. Și Dumnezeu știe că sunt multe ...
Personaje lugubre după bunul plac
În Diavol, tot timpul, omul este un lup pentru om . Toți se urăsc, se ucid sau își ascund desenele întunecate sub cătușe false ale virtuții.
Un bărbat înnebunit de dragoste gata să-și sacrifice totul pentru a-și salva soția de cancer, altul răstignit pe un câmp de luptă, un predicator ucigaș, un preot sexual prădător, un asasin libidinos: nu există unul pentru salvează-l pe celălalt.
Între timp, femeile suferă toate o soartă tragică, deseori accelerată de perversitatea celor cu care s-au căsătorit. Nu durează niciodată mult, din vina infamătorilor lor torționari.
În această revizuire gotică a thriller-ului lui Donald Ray Pollock care îmbrățișează clasicii genului (Noaptea vânătorului, Călătorie la sfârșitul iadului, Sânge pentru sânge, Bârlogul nebuniei, Galveston), atmosfera este așadar masculinitate toxică .
O masculinitate terifiantă care pare să iasă din viscerele lui Robert Pattinson, Bill Skarsgård și Jason Clarke, al cărui singur antagonist - cu intenții aproape lăudabile - preia fața unui Tom Holland la fel de corect ca oricând.
Toate aceste personaje, împreună sau separat, desenează mitologia infectată și insidioasă care parazitează adâncurile Midwestului.
Intriga, focarul infecțios al acestui genial thriller
În cazul în care Antonio Campos, regizorul tulburătorului Christine (2016), face multe fără să exagereze, este în felul său de a spune iraționalul.
Vice este chiar în centrul complotului și a fost necesar să știm cum să-l surprindem în măsura corectă, să-l onorăm.
Este (mult) prea rar să vezi un film obișnuit care atacă religia , un adevărat demon al Diavolului, tot timpul, care evidențiază devianțele și păcatele celor mai evlavioși oameni care există.
Un fel de predicare anti-religioasă, Le Diable, tout le temps este unul dintre acele filme care trebuie să alunece de la un televizor la altul pentru a avertiza despre posibilul (și întotdeauna actual), dacă nu chiar oscurantism, cel puțin arhaismul 'Biserică.
Fără a fi o capodoperă, fără a fi chiar o operă care va fi amintită timp de 10 ani, Le Diable, tout le temps este un film necesar, care evidențiază defectele unei Americi pe care o dorim zile în șir. mai fericit decât în 1965.
Voi renunța acum la locul meu genialului Alix Martineau, care va vorbi împotriva acestei critici.
Diavolul, tot timpul, 2h30 din viața ta pierdut pentru totdeauna
Dacă ești unul dintre acei oameni care plâng geniu la cel mai mic câine putrezit, acest film este pentru tine.
Cu toate acestea, dacă aveți o minte critică, veți realiza rapid că Diavolul, tot timpul, sub thrillerul său subversiv difuzează religia, nu este altceva decât o grămadă de clișee văzute, revizuite și reexaminate. reviste care, la doar câteva minute după ce o terminați, vă vor scăpa cu siguranță de memorie.
Și totuși, Dumnezeu (faimosul) știe că așteptam nerăbdător sosirea lui pe Netflix!
Personaje stereotipe
Mon attente mal contenue pour Le Diable, tout le temps résidait dans l’annonce de son casting, qui m’a jeté beaucoup de poudre aux yeux.
Robert Pattinson, Tom Holland, Bill Skarsgård, Harry Melling, Mia Wasikowska… La liste s’étirait et mon palpitant n’en pouvait plus de battre, jusqu’à la découverte des personnages qu’ils incarnent.
Manichéisme et ridicule s’invitent à la fête, faisant du Diable, tout le temps un repère de grands vilains évoluant sans miscibilité, et ignorant toute nuance. La religion devient alors la colonne vertébrale branlante de ce rassemblement de scélérats hiératiques du Midwest. Elle se fait grande coupable de tous les maux, qu’elle soit chérie, envoûtante ou inintéressante, et hop ! Elle met tout le monde dans le même sac.
Le sac se divise alors en deux catégories : les femmes, des demoiselles en détresse, et les hommes, aussi dangereux qu’instables.
Le seul protagoniste masculin qui parvient à obtenir les faveurs du spectateur est rendu sympathique par son aversion pour l’opium du peuple et sa quête de vengeance, tandis qu’il faudrait l’absoudre des mêmes péchés qui condamnent les autres personnages. D’une mauvaise foi absolue.
Mais il faut tout de même reconnaître au Diable, tout le temps que sa bande de marauds est jouée sans la moindre fausse note. Un film d’acteurs, en somme !
Une mise en scène dépassée par le projet
Si chaque personnage pouvait prétendre à son propre film, les entasser tous dans le même ne garantit pas une réussite. Le côté choral et multi-générationnel du long-métrage semble dépasser son réalisateur qui propose des allers-retours maladroits dans le temps.
Des aperçus d’intrigues plus alléchants que l’intrigue elle-même, des bafouillages gores, des scènes rejouées… Autant de bavures qui font du film d’Antonio Campos un long fleuve qu’on aurait aimé tranquille, parsemé de moucherons un poil irritants.
Rien de neuf sous le soleil, donc, dans cette adaptation anecdotique et vieille avant l’heure qui reprend des thèmes abordées maintes fois depuis La Nuit du chasseur… en 1956.
Une intrigue qui perd de son élan
La première partie du Diable, tout le temps transporte son audience et promet monts et merveille.
Le pasteur Roy Laferty campé par Harry Melling est intrigant, passionnant, et déchirant tout à la fois. Mais malgré la performance impressionnante de Robert Pattinson en Preston Teagardin, un pasteur pédophile, l’intérêt du film s’arrête ici, au glas de la première heure.
Retenez qu’il en reste encore une et demie !
L’intrigue tombe à plat, tente de se raccrocher aux branches en prétextant créer de l’interaction entre les personnages, en vain. Cette croisade pourtant bien engagée contre le Mal s’avère faiblarde et attendue dans chaque coup porté et dans chaque balle tirée.
Si ce déversement de fiel vous froisse, sachez qu’il traduit seulement ma déception d’avoir failli à l’adoration que j’aurais tant aimé avoir pour ce film. Mais la plume sucrée de ma chère Kalindi, qui surpasse en bien des points mes hyperboles maléfiques, vous encouragera, j’espère, à regarder Le Diable, tout le temps pour en débattre à votre tour dans les commentaires.
