Postat pe 16 iunie 2021
Să fiu alb, de rasă mixtă, să am o familie maternă neagră, o familie paternă albă , o familie care trăiește departe de mine și să cresc în Franța cu toate acestea ascunse în pântecul meu ...
A făcut un cocktail destul de exploziv.
De câțiva ani m-am bătut în căutarea identității, căutând locul meu ca femeie de rasă albă și mixtă în lume, dar și în lupta anti-rasistă.
Și cu știrile bogate în emoții din ultimele săptămâni ... Toate acestea se agită foarte puternic.
Eu și familia mea Métis
Pentru a vă explica un pic mai bine cine sunt și ce loc are încrucișarea mea în viața mea, voi începe de la început și vă voi împărtăși câteva fotografii de familie.
Numele meu este Océane, am 26 de ani, sunt de origine franceză și cameruneză și sunt bebelușul din fotografie!
Încrucișarea mea, îmi vine mai întâi din Franța.
De mama mea, care s-a născut în Nancy, dintr-o mamă alsaciană, care a trăit până acum jumătate din viața ei în Franța, care a studiat la Lyon și care locuiește acum în regiunea Paris.
Eu și mama mea
Franceză, de asemenea, de tatăl meu născut la Paris și ale cărui locuri de reședință franceze sunt prea numeroase pentru a fi enumerate în acest articol.
De asemenea, sunt camerunez, și de cei doi părinți ai mei.
De mama mea care a trăit jumătate din viața ei în Camerun și al cărui tată este pur camerunez.
De tatăl meu care a trăit 30 de ani în Africa, în special în Coasta de Fildeș, unde a urmat liceul și apoi în Camerun, unde a lucrat mult timp.
Prin urmare, Camerun și Africa m-au zguduit prin cei doi părinți, prin mama mea neagră și tatăl meu alb.
Deci sunt eu, Océane, pielea albă, părul neted și maro deschis, amestecat sau mai precis quarteronne (adică 25% camerunez).
Sora mea a fost concepută de aceiași doi părinți ca mine, dar s-a născut cu o piele mai închisă, cu părul creț sau creț (în funcție de vârstă).
Bucuriile geneticii!
După nașterea mea, în 1994, în suburbiile pariziene, am locuit 5 ani în Camerun (de la câteva luni la 5 ani).
Apoi m-am întors acolo punctual, mai ales pentru sărbători de familie, sau singur să lucrez acolo când aveam 17 ani. Ultima dată când am fost a fost anul trecut, când bunicul meu a murit.
O mare parte din familia mea locuiește acolo: frații și surorile mamei mele, verii mei, prietenii ...
Prin urmare, în Camerun sunt o tânără femeie albă în mijlocul unei familii negre .
Subiectul încrucișării mele a fost atârnat de foarte mult timp și vreau să-l abordez într-un articol pentru mademoisell, pe care încerc să scriu pe el, fără a găsi vreodată unghiul care corespunde exact ceea ce fac. vreau să exprim.
Acum câteva săptămâni, urmărind o poveste a incredibilului AIM, afrofeminist și ecologist dur (în afară de a fi o persoană admirabilă), mi-am dat seama că asta este, eram gata să abordez întrebarea. despre încrucișarea mea, căutarea mea pentru identitate și locul meu în lupta antirazistă într-un articol.
Am scris o primă versiune a acestui articol cu mult înainte de moartea lui George Floyd și demonstrațiile recente organizate de Comitetul Adevărului pentru Adama Traoré.
Pentru a oferi oamenilor în cauză timp să se exprime, să lase să curgă fluxul de furie, tristețe și agitație pe rețele, am decis să tac și să amân publicarea acestei mărturii pentru mai multe târziu.
Eram incomod să vorbesc ca femeie albă în acest moment cheie.
Astăzi, după câteva zile de reflecție și uimire la știri, am decis în cele din urmă să vă împărtășesc sentimentele.
Cum experimentez că sunt o femeie de rasă albă, dar mixtă? Cum mi-am construit identitatea? Cum îmi înțeleg locul în această lume? Cum îmi înțeleg locul în lupta antiracistă?
Fiind alb și amestecat în Franța
Să spunem: în această lume, sunt conștient de privilegiile mele și sunt de mult timp. Sunt femeie, da, dar sunt albă, mă încadrez în standardele frumuseții și aparțin clasei de mijloc.
Chiar dacă executorii judecătorești aproape mi-au bătut ușa de mai multe ori, am un acoperiș deasupra capului, am destule de mâncare și am avut întotdeauna destule pentru a trăi confortabil.
Pentru o bună parte din viața mea, nu a trebuit să mă întreb de unde am aparținut ca persoană Métis în această lume, deoarece societatea nu mi-a aruncat culoarea pielii înapoi pe față, zi de zi.
Sunt alb, așa că am trecut neobservată în viața mea cotidiană franceză încă din copilărie, nu sunt o victimă a rasismului și 80% dintre cei din jur nu au nicio idee că rădăcinile mele sunt colorate.
Când eram la gimnaziu, apoi la liceu, apoi până de curând, am fost adesea distracția nopții, când amicii mei și noi am întâlnit oameni noi:
„Deci, din ce crezi că este? Niciodată nu vei ghici! "
Într-adevăr, nimeni nu a ghicit vreodată și, când oamenii au devenit conștienți de încrucișarea mea, am fost brusc pus în coliba africanului alb , alb-negru.
O cutie ciudată care pare să vină cu un set bun de privilegii bazate pe rasismul dominant ...
Sunt exotic, dar nu prea mult. Am un nas plat, dar sunt alb. „Totul este în regulă”: rămân ridicat pe scara valorică a acestei companii.
Fiind rasă albă și mixtă în Camerun
Când vine vorba, pe de altă parte, să merg în cealaltă parte, în Camerun sau la reuniunile mele de familie din Franța, înconjurate de unchii și tatele mele materne: eu sunt cel alb .
A fi alb în familia mea neagră de acasă înseamnă că trebuie să fiu pus într-o altă cutie pe care mi-ar fi greu să o descriu în cuvinte.
Nu am fost victima rasismului, pentru că vreau să subliniez că rasismul sistemic anti-alb nu există.
Rasismul sistemic, ce este?La fel ca sexismul și alte discriminări sociale, rasismul este sistemic în societatea noastră .
Rasismul este ideologia care susține o ierarhie a „raselor” bazată pe un standard alb: albi în partea de sus a scării, negrii în partea de jos.
Cuvântul sistemic este important, deoarece indică faptul că această discriminare bazată pe culoarea pielii și originile etnice este încorporată în organizarea socială și este rezultatul unui proces istoric.
Existența sa nu depinde de credințele și acțiunile câtorva persoane izolate, ci de o organizare socială globală .
Din rasism ca și alte discriminări sociale sistemice se nasc privilegii: privilegiul de a fi alb (în opoziție cu rasismul sistemic), privilegiul de a fi bărbat (în opoziție cu sexismul sistemic) ...
Nimeni nu a fost vreodată rău pentru mine, nu mi-a făcut niciodată observații disprețuitoare. Nu m-am simțit niciodată cu adevărat lăsat deoparte.
Dar este evident că atunci când oamenii negri țin cont de persoana mea prin prisma albiei pielii mele, aceasta generează prejudecăți și reacții în care nu mă regăsesc.
Când sunt în țară, oamenii mă privesc altfel și este normal: în ochii oamenilor din afara familiei mele, eu sunt femeia albă, turistul, bogatul care vine să petreacă câteva zile în lumea africană exotică.
În familia mea, eu sunt cel prețios, mai prețios decât sora mea cu un ten puțin mai întunecat, în orice caz așa îl simt. Probabil că este prețioasă și fragilă.
Se simt mai puțin capabili: mai puțin capabili să se adapteze la viața de zi cu zi a acestei țări care este totuși a mea, mai puțin capabilă să gestioneze, mai puțin capabilă să mănânce ca toți ceilalți.
Oamenii cred că sunt străin de modul de viață și de obiceiurile acestei țări în care am fost totuși cufundat în mare parte. M-au pus la distanță .
Mutare în Camerun pentru a-mi găsi rădăcinile
Cu toate acestea, de când eram mic și până la ultima mea călătorie în țară în urmă cu un an, am simțit întotdeauna acest lucru evident de fiecare dată când puneam piciorul acolo.
Cette évidence qui me dit que je suis chez moi, que je suis à ma place, que j’ai des choses à faire ici, des combats à mener, des réalités à montrer.
Je m’y sens bien, à l’aise, tellement à l’aise que j’ai envisagé d’y vivre et que j’ai décidé de quitter la France, d’aller plusieurs mois au Cameroun pour y travailler et en découvrir d’autres facettes. Maintenant que je suis adulte et que j’ai fait du journalisme mon métier, j’ai pris la décision de m’y envoler.
(Mais c’était sans compter le confinement et le coronavirus qui nous a tous et toutes gardées cloîtrées… )
Pendant la préparation de mon voyage, je suis évidemment passée par différentes phases : de la peur à l’excitation en passant par des questionnements sur le réel but de ce séjour, sur ce que je cherchais dans cet espèce d’exil que je m’étais imposé.
Pendant toute cette réflexion qui a duré plusieurs mois, j’ai senti un positionnement assez dérangeant s’installer en moi, sur lequel j’ai mis beaucoup de temps à mettre le doigt.
Ma place de femme blanche métisse dans la cause anti-raciste
Faisant partie d’un groupe social opprimé (les femmes), j’ai un radar bien aiguisé pour détecter les oppressions.
Cela fait longtemps que j’essaye petit à petit de me « déconstruire », comme on le dit dans le milieu militant, c’est-à-dire de me détacher des mécaniques sexistes, racistes ou autres que j’ai intériorisées.
Cu forța de a citi cărți și de a viziona documentare despre moștenirea colonizării și decolonizării pe care o purtăm în noi, de a mă observa pe mine, de a-i observa pe cei din jur, de a acorda atenție rasismului obișnuit, de a urmări influențatorii artiști, actrițe rasiale, pentru a discuta aceste subiecte, mi-am dat seama că m-am pus în cutia „albă” a societății.
Mi-am dat seama că nu mă simt legitim să vorbesc despre rasism pentru că mă temeam că voi fi văzută ca o altă persoană care monopolizează cuvântul pe un subiect care nu-i privește.
Încă o persoană albă cu complexul salvator alb.
Ce este complexul salvator alb?Termenul de salvator alb traduce „complexul salvator alb”, a devenit democratizat în sferele serviciului umanitar și voluntar.
Il désigne des personnes blanches se donnant en spectacle dans des voyages (touristiques mais aussi et surtout humanitaires) en Afrique, en Amérique du Sud, en Asie… bref, dans des pays plus pauvres que leur contrée d’origine.
Sous couvert de générosité, les white saviors ont un rapport déshumanisant avec les populations locales et imposent leurs « solutions » sans prendre en compte la réalité du terrain.
Le white saviorism est perçu comme un énième héritage colonial complexe et globalisé, et le pointer du doigt ne vise aucunement à trouver des coupables et à discréditer les bienfaits des missions humanitaires à travers le monde, mais bien à prendre conscience de notre manière de percevoir le monde et d’y évoluer.
Sur Instagram, plusieurs comptes dénoncent le white saviorism qui entretient des clichés racistes, notamment le compte humoristique @barbiesavior qui met en scène une Barbie qui fait de l’humanitaire, ou encore le compte @nowhitesaviors.
Si tu veux lire plus d’articles sur le sujet, je te conseille cet article du Nouvel Obs ainsi que cet article de la SONU (Sorbonne pour l’organisation des Nations Unies).
Ces doutes m’assaillent alors que je me sens intimement liée à la cause anti-raciste, en tant qu’humaine d’abord, puis en tant que personne métisse dont 50% de la famille est racisée.
En annonçant mon départ à ma petite communauté Instagram, avec une publication comportant une photo de moi au Cameroun tenant mon cousin d’amour dans mes bras, je me suis posé mille questions.
J’ai eu peur de comment cette annonce allait être perçue, de l’image que j’allais renvoyer.
J’en suis même venue à me questionner profondément : est-ce que le but et les motivations de mon voyage sont vraiment légitimes ?
Est-ce que je pars pour les bonnes raisons, ou est-ce que je suis moi-même victime de l’héritage de ma couleur de peau ?
En parlant de mon voyage, je me suis sentie obligée de me justifier, parce que même si je suis métissée, j’ai une place de femme blanche dans ce monde et que je n’avais pas envie d’être perçue comme « la femme blanche qui part vivre en Afrique ».
Toutes ces remises en questions, toutes ces craintes ont créé une dualité très inconfortable en moi.
Au fond, je sais que mes intentions sont profondes, que ce qui motive mon voyage est fort, pertinent, important. Je sais que je suis légitime et que le but intime de ce départ est de renouer avec mes racines.
Alors pourquoi est-ce que je passe mon temps à me remettre en question, pourquoi est-ce que je reste focalisée sur la couleur de mon visage ?
La dualité générée par mon métissage et mon militantisme
Je me suis alors rendu compte que j’étais face à deux problématiques : la dualité interne générée par mon métissage et toute la rigueur militante nécessaire que je m’impose dans mon chemin de « déconstruction ».
La dualité générée par mon métissage
Cette dualité, je pense qu’elle est ressentie par beaucoup de personnes métissées.
Je pense que de cette double culture naît quelque chose de très précieux, mais aussi un tiraillement qui peut être plus ou moins douloureux selon les personnes et les périodes de la vie.
Mon métissage m’apporte un regard sur le monde, une ouverture d’esprit, une manière différente d’accepter et de rencontrer l’inconnu et c’est une immense richesse.
Mais être métisse c’est aussi ne pas pouvoir profiter pleinement de toute la profondeur de mes racines. C’est être séparée de la moitié de ma famille la majeure partie du temps. C’est ne pas voir mes cousins et cousines grandir.
C’est voir un fossé culturel se creuser entre toutes mes antennes familiales. C’est être toujours partagée.
Être métisse et blanche, plus spécifiquement, c’est une posture assez délicate, une manière singulière d’évoluer dans le monde.
Voir le regard des gens changer et toutes leurs interrogations quand ils apprennent que j’ai des origines camerounaises est toujours un moment à la fois intéressant et particulièrement perturbant.
La personne qu’ils connaissent depuis plusieurs semaines, plusieurs mois ne colle plus avec les préjugés qu’ils ont des personnes racisées ou métisses. Tout cela crée une rupture et des réactions parfois surprenantes.
La dualité générée par ma rigueur militante
Pour ce qui est de la rigueur que je m’impose par le biais de mon âme militante anti-raciste, elle est d’autant plus forte puisqu’elle résonne avec mes origines et ma couleur de peau.
Je passe tellement de temps à essayer de me déconstruire et à effacer tout résidu du racisme systémique en moi que j’en viens à douter et à avoir peur d’être animée par des vestiges coloniaux sans même m’en rendre compte.
Je retrouve là les mêmes mécaniques qui m’ont fait beaucoup souffrir quand j’ai commencé à rentrer de manière active dans la lutte contre le sexisme : détruire petit à petit tous les automatismes sexistes qui ont imprégné mon quotidien et mon intimité.
C’est long et c’est parfois douloureux de prendre conscience de toutes les facettes de ma vie qui sont dirigées par des vestiges historiques beaucoup plus grands que moi.
Mon métissage et toutes les richesses qu’il m’apporte
Dans mes réflexions, je me suis souvenue d’une discussion que j’ai eue il y a plusieurs années sur le sujet du métissage avec ma mère et ma sœur.
Si je ne me souviens pas de tout son contenu, j’en ai retenu la prise de conscience qui en avait découlé :
Finalement, je suis chanceuse d’être blanche dans ce monde raciste.
Chez ma mère et ma sœur, le métissage est affiché par leur couleur de peau et leurs cheveux ; elles vivent une réalité complètement différente de la mienne.
Aux yeux des autres, elles ne sont chez elles nulle part : au Cameroun, elles sont blanches, et en France, elles sont noires.
Et cette perception qui les met dans des cases partout où elles vont a dû rendre encore plus difficile la construction de leur identité.
Au moins, moi, dans ma vie de tous les jours, on ne passe pas son temps à me demander « de quelle origine je suis ».
Finalement, mes réflexions autour de mon projet, autour de ma manière de l’aborder et de vivre mon métissage m’ont amenée à un questionnement et des réponses que je n’avais pas vraiment envisagées.
Et si ce sentiment d’être perdue, entre deux, dans cette dualité, c’était ce que mon métissage avait de plus beau à m’offrir ? Si c’était ça la clé pour continuer à me chercher, me trouver, puis me reperdre à nouveau et continuer à avancer ?
Si ce qui me rendait la plus heureuse, me permettait de toucher du doigt de nombreuses réalités, de mieux comprendre le monde qui m’entoure et cette société, c’était de rester perdue dans cet entre-deux métissé ?
Si j’étais encore plus complète dans cette incomplétude ?
Et si toute cette rigueur, cette remise en question permanente de ma place dans le combat anti-raciste en tant qu’alliée blanche mais métissée, c’était ce que j’avais de plus important à offrir à cette lutte ?
Ma place de femme blanche et métisse dans la lutte anti-raciste
Malgré le fait que mes réflexions avancent, que mon militantisme anti-raciste soit chaque jour nourri par de nouvelles connaissances, de nouvelles expériences et par ma confiance en moi qui grandit, ces derniers jours ont été très durs à gérer pour moi, et j’ai recommencé, encore et encore, à me remettre en question.
Je suis passée par des stades de colère, de peur, de tristesse, de haine.
J’ai été en colère en constatant qu’une fois de plus il faille un drame humain, la mort de George Floyd en l’occurence, pour que l’opinion publique se bouge et que je voie tout à coup mon entourage se mobiliser.
Face à mon feed Instagram, j’ai eu peur en me rendant compte que certaines personnes blanches parmi mes proches ne mesuraient pas du tout l’ampleur du problème, ni de l’ampleur de leurs privilèges.
J’ai été immensément triste de voir des personnes racisées assaillies de toutes parts, à la fois soutenues mais aussi spectatrices des discours hyper violents opposés au mouvement #BlackLivesMatter.
Je suis restée cloîtrée chez moi et emmitouflée sous ma couette à me demander, encore plus fort que tous les autres jours :
Qu’est-ce que je dois faire de tout ça ? Quelle est ma place ?
J’ai continué, encore plus fort que tous les autres jours du mois, à ne rien laisser passer dans mon entourage, à débattre et faire de la pédagogie pour la 98ème fois sur le privilège blanc, à déconstruire le mythe du racisme anti-blancs.
Dans tout ça, j’ai même viré plusieurs personnes de ma vie.
Et à chaque instant où j’ai cru que j’allais exploser, de fatigue et de tristesse, il y a cette phrase que j’aurais voulu ne jamais me dire qui revenait dans ma tête :
Heureusement que tu es née blanche.
J’aurais pu naître non-blanche, comme ma sœur, comme ma mère.
J’aurais pu naître non-blanche et me confronter non seulement à la violence des actualités mais à la violence du racisme dans mon quotidien, ma vie professionnelle, ma vie amoureuse.
Mais j’ai le privilège d’être dans une situation assez confortable pour avoir le temps de me poser la question de ce que je dois faire de tout ça, de comment je dois agir.
Aujourd’hui je pense que oui, j’ai une place dans la lutte anti-raciste. J’y ai une place d’humaine, de femme et de personne métissée.
Ma place est celle d’une personne qui a l’énergie de lutter parce qu’elle n’est pas impactée dans son quotidien, celle d’une personne qui ne doit plus rien laisser passer.
Qui ne doit plus ignorer une blague, une remarque, un discours discriminant de la part d’un ou une proche.
Je crois qu’il est important qu’en tant que femme blanche, en tout cas considérée comme blanche, je sois capable de porter la parole et le témoignage des personnes racisées qui sont au cœur de cette lutte.
Capable d’afficher haut et fort ma position dans ce débat public discriminant.
Mes doutes et mon métissage : mes alliés contre le racisme
Je pense aussi qu’il est important, quand on milite contre des discriminations sociales, de perpétuellement se remettre en question, faire un pas de côté, prendre de la hauteur, surtout quand on ne fait pas partie du groupe de personnes concernées.
Je pense que c’est la clé pour être une bonne alliée dans le militantisme anti-raciste : toujours me remettre en question, ne jamais ignorer quand je me sens mal à l’aise face à un de mes agissements ou face à ma couleur de peau.
Toujours questionner mes ressentis, savoir me mettre en retrait quand il le faut, savoir ouvrir ma bouche quand il le faut.
En tout cas, une chose est sûre, c’est que le chemin de mon métissage est le plus intéressant et enrichissant qu’il m’ait été donné de parcourir.
Que je me sens fière et chanceuse d’être confrontée à ces questionnements depuis de longues années déjà, que je ne m’arrêterai jamais de douter et de sans cesse me questionner sur mes choix et mes prises de position.
Je ne pense pas qu’il y ait d’arrivée à ce chemin, mais je compte bien continuer à expérimenter mon métissage et tout ce à quoi il m’expose.
Je compte bien continuer à être la messagère de la lutte anti-raciste, de soutenir les principaux et principales concernées et de continuer à m’éduquer.
J’ai évidemment toujours prévu de quitter ce continent dès que la situation sanitaire le permettra, pour cueillir ce que j’aurai à cueillir là-bas, au Cameroun, et reconnecter avec mes racines en espérant que quelque chose de beau et d’utile en ressortira.
Et toi, comment tu perçois ta place dans le monde en tant que personne métissée ? Est-ce que tu partages certains de mes ressentis ?
